Mulţi ne întreabă unde ne păstrăm lacrimile sau de unde ne vine bucuria. Cum facem faţă atâtor poveşti răvăşitoare, unele poate demne de ecranizări? Răspunsul însă ramane de fiecare data invariabi: bucuria lor de a se simţi ajutaţi este cea mai mare răsplată.
Zilele trecute am ajuns din nou la Colonia 1 Mai şi Holbav. Şi s-a întâmplat că atunci când le-am pragul să primim scrisori venite peste timp. Cu dureri, cu traume înghesuite în pătrăţelele prea fixe pentru probleme atât de mari. Durerile care se vor a fi rostite că să se poată vindeca. Încredinţări. Figuri noi pentru probleme vechi. Poate om rezolva măcar noi ceva.
Primim mărturii ale unor oameni care se zbat de ani de zile cu destine greu de dus. Copil cu malformaţii de 18 ani diagnosticat cu tetrapareze spastică care nu poate nici să stea în şezut. În creierii munţilor. Doar braţele părinţilor ştiu cât a fost purtat şi câte dureri au dus. O altă mama care datoria unei boli a rămas surdo-mută pe la trei ani şi care a reuşit totuşi să dea viaţă altora şase. Acum, când bătrâneţile s-au apropiat, sprijinul ei de o viaţă rămâne paralizat, cu dureri, fără puterea de a mai mişca ceva. Iar ea se străduieşte să le facă pe toate zâmbind doar şi inganandu-şi durerea. Ştia în schimb să îmbrăţişeze şi să îţi spună fără cuvinte că şi puterile ei se pot termina într-o zi. Un fel de râs cu plâns.
Între deznădejde şi încredinţare, reuşim să ne strecurăm noi. Speranţa că poate se schimbă ceva în bine. Acolo am reuşit să ajungem cu ajutorul vostru. Să deschidem mai mult uşa bucuriei iar odată cu ea să ne lărgim cu mult mai mult inimile. Mulţumim echipei de la Crucea Rosie cu ajutorul careia am realizat cele 120 de pachete!
Împreună înmulţim bucuria!